Suprapunerea prefeţelor înseamnă mai puţin marcarea etapelor unei cărţi, cât constatarea că ea se îndepărtează de sine şi ocupă un loc nou într-o perspectivă îmbogăţită sau doar mai încărcată. Lucrarea aceasta are aproape douăzeci şi cinci de ani. E dintre primele pe care le-am scris. De la distanţă şi băgând de seamă anexele pe care i le-am adăugat în 1949, ea mi se pare rădăcina unei întregi părţi din opera mea. Nici nu-i de mirare. Eseul a fost scris sub influenţa unei preocupări aproape exclusive pentru emoţiile obscure şi imperioase ce tulbură, fascinează sau câteodată subjugă inima omului şi între care sentimentul sacrului nu e cea de pe urmă. Timpul nu mi-a slăbit defel intensitatea acestei predilecţii. A făcut-o însă, ca să zic aşa, dezinteresată, ceea ce era departe de-a fi atunci când îmi închipuiam că aş fi putut transforma o cunoaştere arzătoare într-o pârghie atotputernică în propriu-i domeniu. În aceste conditii, abia deosebeam învătătura pe care aveam s-o dobândesc, '1a Ecole Pratique des H�utes Etudes, de la Marcel Mauss şi Georges Dumezil, de aceea pe care, împreună cu Georges Bataille şi Michel Leiris, mă hazardam s-o propun în modesta sală a Colegiului de Sociologie, tocmai întemeiat pe-atunci de noi trei. Multe pagini din prezentul volum se explică prin această origine ambiguă, care vrea să împace nevoia de a restitui societăţii un sacru activ, necontestat, imperios, devorant, cu gustul vremea aceea, naiv, fireşte, resorturile profunde ale existenţei colective. Am zis un sacru activ : pe-atunci, optasem să-i spunem activist, cel puţin între noi, spre a face înţeles faptul că visam /a ceva mai mult decât la simpla acţiune. Ne gândeam la nu stiu ce contagiune vertiginoasă, la o efervescenţă epidemică. Se-�ţelege de la sine că nu-i dădeam acestui epitet de activist întelesul foarte special pe care l-a primit dintr-o actualitate re­ c;ntă1 . Noi ne refeream la chimie şi la caracterul subit, fuzant, irezistibil al anumitor reacţii. Însemna să sperăm într-o minune şi, în fapt, aceste ambiţii găunoase au rămas literă moartă. Chiar şi de n-ar fi fost războiul, sunt încredinţat că tot s-ar fi răsuflat. Le semnalez doar pentru a sugera că, mai des decât se crede, astfel de înflăcărări au putut inspira nişte lucrări ce par apoi cu totul altfel, de o temperatură mai joasă, într-un cuvânt, rod al unui efort de detaşare. De altminteri, cred că aceste tainice curente sunt menite tocmai să febriciteze şi să nutrească dorinţa de a cunoaşte mai mult. Fără ele, pierzându-şi acuitatea şi îndrăznea