PREFAŢA.

 Reinventarea istoriei în Memorialul mânăstirii „Când îmi întorc privirea spre trecut, am impresia că mă aflu în faţa unui imens timp pierdut” – spunea Jose Saramago în 1989, într-un text unde încerca să definească raporturile ficţiunii sale cu istoria1 Văzut dinspre prezent, trecutul pare determinat şi necesar. De fapt, e ca un drum de-a lungul căruia au fost alese, au fost găsite anumite direcţii, în timp ce altele au rămas neexplorate. Şi istoria şi ficţiunea care-şi împrumută temele din trecut sunt „tentative de itinerarii” prin imensitatea timpului pierdut, deosebirea dintre cele două constând numai într-o precedenţă discursivă. Istoricul face numai o primă călătorie în trecut, scrie prima carte – doar prima carte – dintr-un lung şir de cărţi diferite care pot fi scrise în mod la fel de legitim despre acelaşi fragment temporal. Noi itinerarii îşi aşteaptă călătorul, ' itinerarii istorice sau ficţionale. 

Între cele două forme de a călători în timp nu există o deosebire de esenţă: ca şi romancierul, istoricul este un „escolhedor de factos”: el îşi alege faptele pe care le va pune în lumină, în funcţie de capacitatea acestora de a construi un tot coerent, de a genera un sistem de ordine cu potenţial explicativ pentru prezent Prezentul este întotdeauna ţinta ultimă, deşi de obicei trecută sub tăcere, atât a istoricului cât şi a romancierului: suprapunând peste hăţişul complex al realităţii prezente harta simplificată a trecutului, amândoi descoperă direcţii, sensuri, armonii care structurează realul într-o arhitectură raţională, într-un caz, estetică, în cel de-al doilea Alegând anumite fapte, istoricul va trebui să elimine, să şteargă altele, scriind nu Istoria, ci o istorie, formată în aceeaşi măsură din plinuri ca şi din goluri, din zone saturate de evenimente ca şi din pete albe. Selecţia produce „o rarefiere a referenţialului”, într-un soi de „ţesătură cu ochiuri largi”, unde „spaţiile de umbră sau de reducţie a faptelor” sunt tot atâtea interstiţii unde imaginaţia îşi poate dezvolta arborescenta, parazitând factualul. Evenimentul istoric este fabricat de discurs, este un fapt construit, sau – cum ar spune Hayden White – un artifact literar. Dincolo de – sau mai bine zis – dedesubtul arhitecturii verbale care pretinde să-i ia locul, evenimentul istoric rămâne „nesigur”, are o. vibraţie”' care-l împiedică să fie complet epuizat şi reificat de discursul istoric. Acolo, în obscuritatate, germinează posibilul