Capitolul I. Eduard – aşa îl vom numi pe un bogat baron în floarea vârstei – Eduard petrecuse în pepiniera sa ceasul cel mai frumos al unei după-amieze de aprilie, altoind mlădiţe proaspăt primite pe trunchiul unor pomi tineri. Tocmai îşi terminase treaba; îşi aşeza sculele în tocul lor şi contempla cu mulţumire rezultatul muncii, când grădinarul se apropie şi se delecta observând sâtguinţa şi interesul arătat de stăpânul său. 

— N-ai văzut-o pe soţia mea? Întrebă Eduard, dând să plece mai departe. 

— E dincolo, la noile lucrări, răspunse grădinarul. Coliba de muşchi care a pus să fie clădită lângă peretele de stâncă din faţa castelului e gata astăzi. Totul a ieşit foarte frumos şi va plăcea negreşit înălţimii voastre. Ai de acolo o vedere minunată: dedesubt satul, puţin mai în dreapta biserica, a cărei turlă aproape c-o depăşeşti cu privirea; de cealaltă parte, castelul şi grădinile. 

— Prea bine, zise Eduard, i-am putut vedea pe oameni lucrând la câţiva paşi de aici. 

— Apoi, urmă grădinarul, în dreapta se deschide valea şi ajungi cu ochii, peste bogatele pajişti presărate cu copaci, până în depărtările senine. Cărarea ce urcă pe stânci e foarte frumos croită. Doamna noastră se pricepe; oamenii lucrează cu plăcere sub îndrumarea ei. — Du-te după ea, făcu Eduard, şi roag-o să mă aştepte. Spune-i că doresc să văd noua creaţie şi să mă bucur de privelişte. Grădinarul se depărta în grabă, iar Eduard îl urmă curând. Cobori terasele, cercetă în tăcere serele şi răsadniţele, până ce ajunse la marginea apei, iar apoi, peste un podeţ, în locul unde cărarea spre noile amenajări se împărţea în două. O lăsă pe cea dintâi care, trecând prin cimitir, ducea destul de drept spre peretele de stâncă şi apucă pe cealaltă, care urca şerpuind lin, puţin mai departe, în stânga, printre tufe mititele; acolo unde amândouă drumurile se întâlneau, el poposi pentru o clipă pe o bancă bine aşezată, ca apoi să pornească la urcuşul propriu-zis, urmând cărarea îngustă, când mai mult, când mai puţin povâmită, străbătând scări şi terase până se văzu la coliba de muşchi. La intrare, Charlotte îl întâmpină pe soţul ei, punându-l să se aşeze în aşa fel încât să poată îmbrăţişa, dintr-o privire, prin uşă şi prin fereastră, ca într-un cadru, diferitele privelişti pe care le oferea peisajul. Eduard le contemplă cu plăcere, exprimându-şi nădejdea că primăvara va înviora totul în chip şi mai îmbelşugat — Un singur lucru aş vrea să observ, adăugă el, coliba mi se pare cam îngusta. — Pentru noi doi e totuşi destul de spaţioasă, răspunse Charlotte. 

— Vezi bine, spuse Eduard, poate că mai e loc şi pentru un al treilea. — De ce nu? Replică Charlotte, şi chiar pentru un al patrulea. Pentru o societate mai mare, vom avea grijă să pregătim alte locuri. — Cum suntem singuri aici şi netulburaţi de nimeni, spuse Eduard, şi ne găsim amândoi într-o dispoziţie liniştită şi senină, trebuie să-ţi mărturisesc că încă de câtăva vreme mă frământă un gând pe care trebuie şi doresc să ţi-l împărtăşesc, fără a găsi prilejul s-o fac. 

— Am observat ceva, răspunse Charlotte