Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit la doar câteva luni după debarcarea lui Hruşciov, ceea ce a făcut ca atât România cât şi Uniunea Sovietică să fie cuprinse de febra succesiunii la conducerea partidului, implicit a statului, în aproximativ acelaşi timp. Până de curând a existat tendința, aproape generală, de a reduce, simplist, la o definiție cu pretenții de adevăr axiomatic rolul, modul de acțiune, personalitatea liderilor comunişti, receptați nediferențiat, ca la colhoz - un conducator comunist este un conducător comunist. Cu alte cuvinte, că toți au fost la fel, uniformizarea fiindu-le conferită de sistem. Să recunoaştem, o abordare istorică la fel de rudimentară ca şi în cazul sloganului leninist - cine nu-i cu noi, e împotriva noastră. În realitate, singura trăsătură comună le-a fost ambiția intimă ca, odată urcați pe tron, să rămână acolo până la sfârşitul vieții. În rest, conducătorii comunişti s-au manifestat cât se poate de diferit atât în ceea ce priveşte personalitatea cât şi în atitudinea lor față de doctrină. Majoritatea istoricilor occidentali au considerat că Lenin a fost cel mai proeminent geniu revoluționar al secolului XX. Urmaşul său, Stalin, a intrat în istorie ca o mediocritate intelectuală plină de complexe paranoice şi megalomaniace. El şi-a bazat domnia pe eradicarea libertăților individuale şi este autorul celui mai mare genocid din istoria omenirii.