Numele ei era Leila. Leila Tequila, cum o ştiau prietenii şi clienţii ei. Leila Tequila, cum i se spunea acasă şi la muncă, în clădirea de culoarea lemnului de palisandru dintr-o fundătură pietruită de jos de lângă chei, cuibărită între o biserică şi o sinagogă, printre magazine cu lustre şi chioşcuri unde se vindea kebap – strada care adăpostea cele mai vechi bordeluri autorizate din Istanbul. Totuşi, dacă te-ar auzi spunând asta, s-ar putea să se supere şi să arunce în joacă după tine cu un pantof – unul dintre pantofii ei cu tocuri cui înalte. — E, dragă, nu era… Numele meu e Leila Tequila. Nici într-o mie de ani n-ar accepta să se vorbească despre ea la trecut. Numai gândul ăsta ar face-o să se simtă măruntă şi înfrântă, iar ultimul lucru pe care şi-l dorea pe lume era să se simtă aşa. Nu, ar insista asupra timpului prezent – chiar dacă îşi dădea seama acum, simţind cum o apucă groaza, că inima ei tocmai încetase să bată, că răsuflarea i se oprise dintr-odată şi, din orice unghi şi-ar fi privit situaţia, nu putea să nege că era moartă. Nici unul dintre prietenii ei nu ştia încă. Aşa devreme dormeau duşi, fiecare încercând să găsească ieşirea din propriul labirint de vise. Leila îşi dorea să fi fost şi ea acasă, învăluită în căldura aşternuturilor, cu pisoiul torcând la picioare cu o mulţumire somnoroasă. Pisoiul ei era complet surd şi negru – în afară de o pată albă ca zăpada pe una dintre labe. Îi zisese Domnul Chaplin, după Charlie Chaplin, pentru că, exact ca eroii de la începutul cinemaului, şi el trăia într-o lume mută numai a lui. Leila Tequila ar fi dat orice să fie în apartamentul ei în clipa asta. Însă era aici, undeva la periferia Istanbulului, peste drum de un teren de fotbal umed şi întunecat, într-o pubelă de metal cu mânere ruginite şi vopsea scorojită. Era o pubelă cu rotile; înaltă de cel puţin un metru şi-un sfert şi pe jumătate de lată. Leila avea 1,73 m – plus cei 20 de centimetri ai pantofilor ei cu toc cui şi baretă care îi rămăseseră în picioare. Voia să ştie atât de multe. Revedea iar şi iar cu ochii minţii ultimele clipe din viaţa ei, întrebându-se când o luaseră razna lucrurile – un exerciţiu inutil de vreme ce timpul nu poate fi deşirat ca un ghem de lână. Pielea îi bătea deja într-un cenuşiu albicios, chiar dacă celulele îi erau într-o activitate febrilă. Nu putea să nu observe că se întâmplau o mulţime de lucruri înăuntrul organelor şi membrelor ei. Oamenii îşi închipuie întotdeauna că un cadavru nu are în el mai multă viaţă decât un copac doborât sau un ciot găunos, lipsit de conştiinţă. Dacă i s-ar fi dat cea mai firavă şansă, Leila ar fi depus mărturie că, dimpotrivă, un cadavru e plin de viaţă.