Mama ei de viață și morții mă-sii, băga-mi-aș picioarele, am un atac de panică! Parcă mi s-a implantat chirurgical o piatră de moară în mațe. Plămânii mi-s goi și plini în același timp, și respir așa de haotic, încât nu-mi mai funcționează nimic elementar în corp. Am senzația că pe pieptul meu a parcat o autorulotă. Brațele mi-s amorțite. Mă paralizează o groază irațională și simt c-o să mă duc pe copcă dintr-o clipă în alta. Ba nu simt, chiar o să mor dracului! Voi părăsi lumea de aici, din metroul londonez plin ochi, undeva între stațiile Angel și King’s Cross. Situația nu e roz deloc. Atacurile de panică sunt echivalentul uman al blocării computerului atunci când îi ceri să execute prea multe operațiuni deodată. Suprasolicitarea cu informație împinge sistemul spre colaps: începe un infernal cerc vicios al neputinței, în care mouseul nu te mai ascultă, nu poți închide nicio aplicație și pe fundal se aude o muzică enervantă (de helicon, probabil) care se repetă în bucle de câte trei secunde. Atacul de panică pe care l-am descris mai sus m-a lovit din senin, când mi-era lumea mai dragă, doar pentru că metroul era aglomerat. După ce sufăr un astfel de episod, încerc să-l analizez și să descopăr ce anume l-a declanșat. De data asta, problema a fost marea de oameni din metrou. Valurile de derută, teamă și neliniște mi-au blocat computerul cerebral. Și... ghici ce făceam în clipa aia? Citeam o carte despre anxietatea socială, pe drum spre farmacie, înarmat cu rețeta de citalopram (un medicament pentru anxietate). 

Da, știu, sunt consecvent. Am ieșit din metrou la prima stație și m-am așezat pe o bancă. Mi-am acoperit fața cu mâinile și am început să număr de la unu la patru lent, în gând, încercând să-mi controlez respirația, imprimându-i ritmul numărătorii. După 10 minute, eram din nou eu însumi, dornic s-o iau din loc. După ce mi s-a pus diagnosticul de tulburare de anxietate severă, am citit tot ce am găsit pe tema asta. Înainte să u diagnosticat, presupusesem în mod eronat că toată lumea se confruntă cu ce trăiam eu. Credeam că așa funcționează mintea omului, că întreaga lume e înfricoșătoare și că toți trăim sub un giulgiu de frică, ce acoperă absolut ecare aspect al vieții. Dar apoi am ajuns la medic. Doctorul mi-a arătat un grac pe computer, spunându-mi: „Cei mai mulți oameni sunt pe-aici“ și a apăsat cu degetul pe ecran (apropo, nu puneți degetele pe monitoare, e scârbos) ca să-mi atragă atenția către partea gracului cu bare, colorată într-un albastru plăcut. „Iar tu ești aici“, a adăugat, ridicând arătătorul până în partea de sus a imaginii, unde totul era roșu și trona cuvântul „SEVERĂ“ în caracterele aldine cu fontul Comic Sans. Primul meu gând a fost că nu vreau să-mi e evaluată starea de sănătate cu ajutorul unui instrument care folosește Comic Sans. M-am simțit atacat personal, de parcă doctorul ar râs de mine, mi-ar spus că am mintea varză și m-ar imitat în mod sarcastic. 1 Cu toate astea, când am ieșit din cabinet cu diagnosticul „SEVER“ pe hârtie — scris cu Times New Roman, de data asta! —, măcar știam cu ce aveam de-a face. Chestia din capul meu avea un nume. Știam în sfârșit cu ce inamic mă lupt, iar numele inamicului era „anxietate severă“.